Grele au fost primele 3 minute (din cele 10) în care am povestit legați la ochi!
Nu tu stare, nu tu așezare - agitație și vorbire continuă. Apoi, după primele minute, liniște și atenție la întâmplarea cu orbul, care strigă după Mântuitorul să-l vindece, chiar dacă cei din jur îi spun să tacă.
Ne-am dat jos căciulile/eșarfele de pe ochi și ne-am dat seama că agitația a venit din faptul că:
- nu vedeam ce fac ceilalți (e mai ușor să te uiți la altul și chiar să-l critici, decât să fii atent la nevoile lui);
- a trebuit să ne concentrăm la noi înșine;
- a fost necesar să ne bazăm pe alte simțuri pentru a ne raporta la spațiul/locul/persoanele din jur
Și n-a fost așa ușor.
Pe urmă ne-am dat seama de credința orbului, nu vede și crede cu tărie că Mântuitorul îl poate vindeca!
Ne-am împărțit în perechi: unii și-au acoperit ochii, alții i-au îndrumat să găsesască anumite obiecte. Cei mai mici au avut doar de găsit obiectele așezate pe masă, ceilalți, au căutat obiecte prin alte încăperi, călăuziți fiind de perechile lor.
Concluziile:
- poate suntem orbi, chiar dacă vedem; nu suntem atenți la nevoile celor din jur și nici la nevoile sufletului nostru;
- nu avem încredere în cei din jur și nici în Dumnezeu până la capăt, așa încât să „strigăm” după El când nu mai putem;
- e greu să-i îndrumăm pe cei care vor să ajungă la El și au nevoie de un mic ajutor din partea noastră; uneori nici teoria nu o știm, darămite să o punem în practică...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu