Uneori nu este nevoie decât de o linie roz, trasată cu creta pe un asfalt încins...
Și de joc. Ne-am învârtit și am încercat să mergem drept. Pe linie. Evident că nu ne-a ieșit. Mie mai deloc
. Când copiii văd în loc de linie și asfalt un pod îngust peste o apă, deja echilibrul de la prima trecere se clatină și mai tare. Așa că ne așezăm să ne mai treacă din amețeli și unul dintre copii povestește despre pilda datornicului nemilostiv. Despre iertare. Despre iubire. Despre greșeli și îndreptare. Despre biserică și cum ne ajutăm unii pe alții. Și-apoi vor din nou să se învârtă. Și să pornească amețiți pe cărarea roz. Doar că acum îl aud pe M., încurajând-o pe S.: „Mergi drept pe calea vieții!” (cuvintele și concluzia îi aparțin) și altceva nu-mi mai trebuie. M-am lămurit cu ceea ce vreau:„La vie en rose” sau viața între iubire, iertare și îndreptare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu