Pilda vameșului și fariseului (Luca 18, 10-14)

Explicăm ce era un fariseu, ce era/este azi un vameș. 
Apoi confecționăm marionete și încercăm să ne punem, pe rând, în locul vameșului și al fariseului.
Povestim despre rugăciunea unuia (a vameșului - smerită, cu privire spre interior) și a celuilalt (a fariseului - laudă și judecarea aproapaelui). Recunoaștem că de multe ori procedăm și noi la fel ca fariseul: suntem atenți la cei din jur, la exterior, chiar și când venim la biserică, și judecăm.
Concluzionăm că dacă am împlini toate câte face fariseul (mergem la biserică, postim), dar nu ne lăudăm cu ce facem și nu judecăm, dacă facem precum vameșul, ne smerim și ne recunoaștem greșelile, suntem pe calea cea bună. Nu întâmplător, cu duminica de azi începe Triodul, pregătirea pentru Postul Mare și pentru Sfintele Paști.

O altă activitate despre Pilda Vameșului și Fariseului aici.

Femeia cannaneancă (Matei 15, 21-28)

 Copiii se miră de răspunsurile pe care Mântuitorul le-a dat femeii cananeence, când acesta Îi cere ajutorul, să-i vindece fiica (Matei 15, 21-28):

- mai întâi o ignoră;

- apoi spune că nu este trimis pentru cei de alt neam;

- iar mai apoi îi spune că „nu este bine să iei pâinea copiilor și să o dai câinilor.”

Dar copiii văd și smerenia, înțelepciunea și credința femeii, când Îi răspunde Mântuitorului: „dar și câinii mănâncă din firmiturile ce cad de la masa stăpânilor.” Și faptul că Mântuitorul îi spune: „fie ție după cum voiești”, apoi îi vindecă fata.

Până la urmă, de ce anume avem nevoie, pentru ca Dumnezeu să ne spună și nouă: fie ție după cum voiești?

De credința că El ne poate ajuta.

De perseverență în rugăciune.

Ca orgoliul să fie lăsat la o parte și înlocuit cu smerenia, care ne îmblânzește sufletul (câți nu ne-am fi scandalizat, ne-am fi supărat, dacă ni s-ar fi vorbit astfel...).

De Iubirea care le învinge pe toate.

Am încercat, prin două jocuri, să înțelegem măcar un pic din ceea ce am învățat:

1. grupați în perechi, spate la spate, copiii s-au străduit să se ridice, sprijinindu-se unul de altul, fără a se ajuta de mâini; cu perseverență, lăsând la o parte dorința de a reuși și a se ridica singuri și cu credința că se pot ajuta reciproc, au reușit, după câteva încercări.

2. în curtea bisericii, ne-am ținut de mâini și, poate nu vă dați seama din ultima fotografie, am format un om, din oameni mai mici (eh, aici ar fi fost utilă o dronă să înțelegeți mai bine cum e cu omul din omuleți )

A fost cam dificil să înțelegem cum e cu dragostea în comuniune, că fiecare dintre noi își are rolul și rostul lui într-o comunitate (mai mică sau mai mare) și că Dragostea Lui ne unește.

Că tot este 14 februarie

Pilda talanților (Matei 25, 14-30)

 După ce ne-am lămurit că talanții din Evanghelia de azi (Matei 25, 14-30) se referă la darurile, talentele pe care fiecare dintre noi le are, după ce au povestit copiii cu I. despre ce le place lor și ei, la ce se pricep mai bine, au început întrebările:

- Poți să ai un talent, dar să nu-ți placă? Mai ales când e mai greu, de ex. la mate? (da, când te lenevești să-l exersezi sau n-ai chef; dar ce bucurie ai când ai încercat de mai multe ori și ai reușit, ai mai învățat ceva!);

- Sunt daruri pe care nu ți le dă Dumnezeu, ți le faci tu? (nu, sunt daruri pe care încă nu le-ai descoperit, nu știi că le ai, de asta e bine să fim curioși și să căutăm în noi înșine);

-Habar n-am, care-i darul meu? (caută-l, este ceva înlăuntrul tău după care să scormonești

Apoi au început și glumele:

Ș.: - Talentul meu este să merg în picioare!

M.: - Al meu este să ating cu degetul!

Eu: - Ce bine! M., ai acum ocazia să-ți exersezi talentul de a-i atinge pe ceilalți, de data asta cu o pânză. Când i-ai atins, ei ți se alătură și încercați să-i atingeți pe cât mai mulți! Îmbrăcarea și afară!

Când am obosit un pic, ne-am lămurit:

pânza (trebuia să fie un cerașaf, dar a fost o catifea destul de grea, și luminoasă ) = iubirea lui Dumnezeu

M.: - Dar e tare grea!!!

Nimeni nu spune că iubirea Lui e ușoară... S-o mai și împărtășești, e și mai greu...

Când sunt deja mai mulți care să alerge, ținând de aceeași pânză, mai cazi, te mai împiedici, fiecare aleargă în altă direcție...

Când vrei să-i atingi pe ceilalți cu dragostea Lui, să le-o arăți, de multe ori ei fug, nu o vor. Poate nici tu nu știi cum să le-o arăți. Iar când și ceilalți Îl descoperă pe Dumnezeu, fiecare poate înțelege cum vrea această dragoste, poate să alerge într-o direcție, neținând seama de ceilalți.

M-a prins jocul și pe mine. După vreo 2 ture alături de copii, ținând de bucata de material, mi-a zis unul dintre ei: las-o, Florina, cu tine alergăm prea încet

Vârsta asta...

P.S. Iertare părinților pentru cum au arătat copiii, după...

Sfinții Ierarhi Vasile, Grigorie și Ioan (30 ianuarie) și evanghelia zilei (Matei 5, 14-16); Duminica vameșului Zaheu (Luca 19, 1-10);

 Citim din Evanghelia de ieri: „Voi sunteți lumina lumii.” (Matei 5, 14)

Și din cea de azi, despre Zaheu care se cațără în sicomor să-L vadă pe Mântuitorul. Povestim despre Sfinții Trei Ierarhi, de pe umerii cărora, cu credința și cultura lor, putem vedea mai departe și putem fi mai aproape de Dumezeu.

M.: - Eu tot nu înțeleg ce legătură are Zaheu cu pietrele fosforescente pe care ni le-ai dat!

S.: - Legătura e să vezi lumina. Cu cât ținem pietrele mai aproape de lumină, se încarcă și luminează. Când le luăm de la lumină, se întunecă iară. La fel suntem și noi. Zaheu s-a cățărat în pom să-L vadă pe Dumezeu.

Dacă ne străduim să ne apropiem de El, să vrem să-L vedem, ne încărcăm cu lumină; dacă ne îndepărtăm de El, nu mai avem ce răspândi în jur, ne întunecăm.

Și dacă ne urcăm pe umerii Sf.Părinți/părinților noștri, luăm ceea ce învățăm de la ei, e și mai bine: pornim spre Lumină, de acolo de unde ne-au înălțat ei.

Apoi am povestit, ne-am jucat și așa am mai făcut un mic pas luminos, înainte.

Vindecarea orbului din Ierihon (18, 35-43)

Grele au fost primele 3 minute (din cele 10) în care am povestit legați la ochi!

Nu tu stare, nu tu așezare - agitație și vorbire continuă. Apoi, după primele minute, liniște și atenție la întâmplarea cu orbul, care strigă după Mântuitorul să-l vindece, chiar dacă cei din jur îi spun să tacă.

Ne-am dat jos căciulile/eșarfele de pe ochi și ne-am dat seama că agitația a venit din faptul că:

- nu vedeam ce fac ceilalți (e mai ușor să te uiți la altul și chiar să-l critici, decât să fii atent la nevoile lui);

- a trebuit să ne concentrăm la noi înșine;

- a fost necesar să ne bazăm pe alte simțuri pentru a ne raporta la spațiul/locul/persoanele din jur

Și n-a fost așa ușor.

Pe urmă ne-am dat seama de credința orbului, nu vede și crede cu tărie că Mântuitorul îl poate vindeca!

Ne-am împărțit în perechi: unii și-au acoperit ochii, alții i-au îndrumat să găsesască anumite obiecte. Cei mai mici au avut doar de găsit obiectele așezate pe masă, ceilalți, au căutat obiecte prin alte încăperi, călăuziți fiind de perechile lor.

Concluziile:

- poate suntem orbi, chiar dacă vedem; nu suntem atenți la nevoile celor din jur și nici la nevoile sufletului nostru;

- nu avem încredere în cei din jur și nici în Dumnezeu până la capăt, așa încât să „strigăm” după El când nu mai putem;

- e greu  să-i îndrumăm pe cei care vor să ajungă la El și au nevoie de un mic ajutor din partea noastră; uneori nici teoria nu o știm, darămite să o punem în practică...