ACTIVITATE
Data: 22. 09. 2012
Vârsta: 4-9 ani
Tema: Despre veşminte şi culori. Prezentarea veşmintelor preoţeşti
Obiective:
- să numească veşmintele preoţeşti;
- să identifice treptele preoţeşti: diacon, preot, arhiereu;
- să precizeze importanţa culorilor în Ortodoxie;
- să confecţioneze, prin îndoituri, un titirez din hârtie care să aibă un cerc al culorilor în mijloc;
- să observe faptul că, prin rotirea rapidă a titirezului, culorile nu se mai văd distincte, ci se vede doar alb (albul care ne trimite cu gandul la lumina, strălucirea Sfintei Treimi)
Materiale necesare:
· Fişe de colorat cu treptele preoţeşti: diacon, preot şi arhiereu;
· Fişe cu veşmintele preoţeşti;
· Lipici;
· Foi pentru confecţionarea unui titirez;
· Cercuri din hârtie cu culori
Desfăşurarea activităţii:
- La început, ne rugăm împreună cu rugăciunile ştiute:
- Tatăl nostru;
- Rugăciune la intrarea în clasă;
- Rugăciunea de dimineaţă
- Fiind prima întâlnire de după vacanţă, alături de cei mici (4-9 ani),
participă şi cei ari (10-14ani), de la Atelierul de pictură.
- Copiii ascultă ceea ce părintele le explică despre veşminte şi culori:
Veşminte şi culori
Pr. Constantin Jinga
Putem începe prin a închide ochii. I-am închis? Dacă i-am închis, haideţi atunci să facem încă şi mai mult: să ne acoperim ochii cu mâinile. Da, aşa închişi cum sunt ei, să-i acoperim cu mâinile. Puneţi palmele peste ochii închişi! Acum, să privim înainte.
Vă vine să râdeţi că v-am spus să priviţi înainte? Desigur, pare fără sens să îndemni pe cineva să privească înainte, când el are ochii închişi şi acoperiţi cu mâinile. Dar totuşi, priviţi înainte! Cum e? Întuneric? Nu cred. Mai multă atenţie vă rog. Acum vedeţi ceva? Nu vedeţi nimic?... Ei bine, iarăşi nu vă cred. Cum să nu vedeţi nimic? Ia priviţi mai atent! Da, desigur, iată: ceva aşa, ca nişte forme care se mişcă. Sigur, pare că sunt şi ceva culori pe-acolo. Nu prea multe, dar e ceva. Foarte bine. Forme de obiecte nu vedem, asta aşa este. Acum, vă rog să vă luaţi palmele de pe ochi, dar ţineţi în continuare ochii închişi. Câtă lumină, nu-i aşa? Culori mai intense, aşa, desigur. Roz, portocaliu... Şi, dacă ne mişcăm capul, vedem zone mai luminoase şi zone mai întunecate. Dacă privim spre fereastră şi ne mişcăm mâna prin faţa ochilor, observăm mişcarea, nu-i aşa? Dar forma precisă a mâinii tot nu o vedem. Observaţi cât este interesant? Chiar dacă sunt închişi şi acoperiţi, ochii noştri tot continuă să vadă – doar că, ceea ce vede ochiul este lipsit de formă precisă, este lipsit de acele caracteristici după care mintea noastră să-l poată identifica. Şi atunci, noi avem nevoie de cineva care să ne descrie obiectele din jurul nostru. Să ni le descrie, să ne spună ce forme au ele, ce culori, să ne indice aşezarea lor în spaţiu. Într-un cuvânt, să ne vorbească despre toate cele ce se găsesc în jurul nostru. Iar nouă ni se pare că, cu cât ne vorbeşte mai mult despre ele, cu atât noi le cunoaştem mai bine.
Dar gata, deschideţi ochii acum!... Cum e? Plin de lumină, plin de forme, plin de culori care ne bucură vederea şi ne ajută să cunoaştem lumea din jur. Vedeţi, acum pare că nu mai avem nevoie de cuvinte: privesc masa şi o văd – nu am nevoie să-mi spună cineva ce culoare are, ce formă are sau unde se găseşte. Privesc floarea şi o văd. O văd pur şi simplu şi mă bucur de frumuseţea ei. Privesc lumea şi o văd şi înţeleg că toată această explozie de culori ce-mi încântă sufletul şi privirea îmi vorbeşte despre slava lui Dumnezeu, îmi împărtăşeşte dragostea pe care Dumnezeu mi-o poartă mie şi bucuria pe care o simte Dumnezeu, atunci când se gândeşte la mine.
Aşa erau la început şi primii oameni, în Rai. Adam şi Eva îl vedeau pe Dumnezeu pur şi simplu. Dumnezeu era acolo, cu ei; era de-ajuns ca ei să privească înspre El, că Îl şi vedeau, Îl înţelegeau. Nu aveau nevoie de prea multe cuvinte sau de altceva. La fel şi ei între ei: Adam o privea pe Eva, Eva îl privea pe Adam: atât era destul. Nu aveau nevoie să explice prea multe, pentru că se înţelegeau unul pe altul. Noi am spune astăzi că „îşi citeau gândurile”, dar în realitate nici măcar asta nu aveau nevoie să facă: atunci când Adam gândea ceva, gândul acela răsărea imediat în cugetul Evei şi într-al lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu gândea ceva, tot aşa se întâmpla. La fel era atunci când gândea Eva. Şi la fel ar putea fi acum, cu fiecare dintre noi în parte – dacă noi, oameni, nu ne-am fi îndepărtat atât de mult de Dumnezeu.
Noi, oamenii, ne îndepărtăm de Dumnezeu prin fiecare păcat pe care-l săvârşim. Prin fiecare faptă rea pe care o facem, prin fiecare minciună pe care spunem, prin fiecare durere sau mâhnire pe care o provocăm aproapelui nostru sau lui Dumnezeu. Fiecare păcat în parte este asemănător unui pas cu care ne tot îndepărtăm de Dumnezeu. Şi ştiţi ce se întâmplă? Cu cât suntem mai departe de Dumnezeu, cu atât Îl vedem mai greu, cu atât îl vedem mai neclar, aşa, ca prin ceaţă. Iar uneori ceaţa aceasta a păcatelor se face atât de groasă, încât abia dacă mai putem să vedem ceva. Cam tot aşa ca atunci ca atunci când ne închidem ochii sau când ne acoperim ochii cu mâinile. Ochii noştri văd în continuare, dar ceea ce văd este greu de înţeles şi este enorm de puţin, în raport cu realitatea pe care am vedea-o, dacă ne-am da mâinile la o parte şi dacă i-am deschide.
Însă chiar dacă noi stăm cu ochii închişi sau ne îndepărtăm de Dumnezeu, dragostea Lui faţă de noi nu se împuţinează defel. Dumnezeu se apropie de sufletul fiecăruia şi începe să-i vorbească. Ne vorbeşte atât fiecăruia în parte, cât şi tuturor, împreună. Uneori o face prin cuvinte, alteori o face prin forme, alteori prin culori. Sau prin oameni, prin oameni pe care El îi alege şi îi aşează cumva într-un mod special în faţa noastră, în aşa fel încât să-i putem vedea cu toţii şi să înţelegem cum anume avem nevoie să fim, pentru ca să ne putem împătăşi pe deplin de dragostea Lui şi pentru ca sufletele noastre să se umple de bucurie, atunci când ne gândim la El.
Un exemplu de asemenea oameni sunt preoţii. Preoţii sunt oameni pe care Dumnezeu îi cheamă la El şi le dă o misiune deosebită. Ei au misiunea de a ne vorbi despre slava lui Dumnezeu, de a ne împărtăşi din roadele iubirii lui Dumnezeu faţă de noi şi de a ne sădi, pe fiecare în partea, în bucuria lui Dumnezeu. În acelaşi timp, Dumnezeu îi investeşte pe preoţi cu puterea harului Sfântului Duh şi îi transformă în icoane ale omului desăvârşit. Vedem aceasta din faptul că ei, atunci când slujesc, se îmbracă într-un fel deosebit. Preoţii slujitori poartă nişte veşminte – ele se mai numesc şi „ornate”. Acestea simbolizează virtuţile specifice omului care nu-şi mai ţine mâinile peste ochi, are ochii deschişi către lume şi se bucură de vederea lui Dumnezeu. Am putea spune că veşmintele preoţeşti spun un fel de poveste adresată omului care încă mai stă cu ochii închişi, descoperindu-i chipul propriei sale frumuseţi.
Când se pregăteşte pentru slujire, preotul îmbracă mai întâi stiharul. Stiharul simbolizează bucuria mântuirii comparată cu bucuria pe care o simt mirele şi mireasa atunci când se căsătoresc, la nuntă. Pe lângă aceasta, mai simbolizează şi starea de curăţie care le este caracteristică – fecioria.
Apoi, preotul îşi pune epitrahilul. Acesta simbolizează mai multe lucruri: în primul rând simbolizează unitatea dintre Vechiul şi Noul Testament; în al doilea, unitatea dintre cele două firi ale Mântuitorului (dumnezeiască şi omenească); mai simbolizează şi harul, puterea mijlocitoare pe care le primeşte preotul de la Dumnezeu; nu în ultimul rând, simbolizează legătura dintre om şi Dumnezeu, care trebuie să fie păstrată cu maximă atenţie. Într-un cuvânt, cred că am putea spune că epitrahilul simbolizează taina unităţii omului şi a omului cu Dumnezeu.
După epitrahil, preotul se încinge cu brâul. Acesta simbolizează înfrânarea, adică abţinerea de la tot ceea ce îmi face rău şi mă îndepărtează de Dumnezeu, dar şi roadele înfrânării, adică puterea de a spori în cele duhovniceşti.
Urmează apoi mânecuţele, una pentru mâna dreaptă şi alta pentru mâna stângă. Ele simbolizează puterea dată omului pe de o parte de a birui răul, iar pe de altă parte de a lucra binele.
În fine, ultima piesă vestimentară este felonul, care ne trimite cu gândul la statura imperială a omului, la ideea că, înaintea lui Dumnezeu, omul este încununare a creaţiunii şi deci satutul său este acela de împărat, de stăpân deplin. Felonul vine peste toate celelalte veşminte ca o subliniere a faptului că omul care îşi cultivă astfel viaţa şi trăieşte călăuzindu-se după lumina credinţei îşi desăvârşeşte condiţia şi, prin vederea lui Dumnezeu, are parte de starea imperială ca semn al comuniunii cu El.
Aşadar, atunci când vedem un preot slujind, împodobit cu aceste veşminte liturgice speciale, noi ştim că avem în faţa ochilor icoana noastră. Este ca şi cum am deschide ochii şi ne-am vedea pe noi, aşa cum ne-a făcut Dumnezeu şi aşa cum suntem de fapt, în lumina iubirii Lui. Iar când ma privesc pe mine, mă văd pe mine aşa cum am ajuns în realiatea aceasta, stând cu ochii închişi. Privind la preotul slujitor, văd atât virtuţile pe care trebuie să mi le cultiv, cât şi faptele pe care trebui să le împlinesc: curăţia, unitatea, credinţa, înfrânarea, nobleţea etc. În acelaşi timp, înţeleg şi drumul pe care îl am de parcurs: pentru ca să mă pot bucura pe deplin de roadele iubirii lui Dumnezeu, trebuie să-mi păzesc sufletul curat, să fiu coerent cu mine însumi şi să nu trăiesc în împrăştiere, să caut să fiu cât mai aproape de Dumnezeu, să mă feresc de tot ce mă păgubeşte şi să caut tot ce mă hrăneşte şi, nu în ultimul rând, să-mi port cu cinste numele de creştin.
Străduindu-mă să le împlinesc pe acestea, nu doar că mă voi bucura de roadele iubirii lui Dumnezeu, dar şi Dumnezeu, când se va gândi la mine, se va umple de bucurie. Iar eu voi ajunge astfel în bucuria Domnului Dumnezeului meu.
Aceasta este povestea pe care ne-o spun nouă veşmintele preoţeşti.
Activitatea practică:
- Fiecare copil primeşte o fişă de colorat cu treptele preoţeşti: diacon, preot şi arhiereu şi fişe cu veşmintele preoţeşti. În timp ce le colorează, trebuie să identifice ceea ce reprezintă fiecare imagine;
- Li se expilcă celor mici că, veşmintele preoţeşti au diferite culori şi fiecare culoare simbolizează ceva anume. În Biserică se folosesc, cel mai adesea, şase culori: alb, albastru, verde, violet, roşu şi galben/auriu
- De asemenea, copiii vor observa culorile din icoane, înţelegând că şi în icoane fiecare culoare are importanţa ei şi că, între icoane - veşminte - sărbători, prin culori se crează o legătură.
Vor observa faptul că, prin rotirea rapidă a titirezului, culorile nu se mai văd distincte, ci se vede doar alb, iar albul ne trimite cu gandul la lumina, strălucirea Sfintei Treimi.
La sfârşit, amintim despre ce am discutat şi ce anume am făcut la această întâlnire şi rostim rugăciunea de mulţumire, Toţi cu inima curată.
